Alexandra Nechita: "Cel mai mult îmi doresc sa aduc o lucrare de-a mea în Romania!"

19.10.2009

La 2 ani lucra în creion si cerneala, iar la 8 ani devenea celebra în toata lumea sub numele "Micuta Picasso". Picturile si sculpturile ei sunt apreciate în expozitii si galerii de arta pe toate meridianele, iar printre admiratorii ei declarati se numara regina Angliei si împaratul Japoniei, Tony Blair si Oprah Winfrey, Larry King si Phil Collins, Catherine Deneuve si Lionel Richie. De curând, a absolvit UCLA, Universitatea din California. Alexandra Nechita, pentru ca despre ea este vorba, locuieste de la 2 ani în SUA si a venit pentru câteva zile în România, sa vorbeasca despre creativitate, la TEDx, un eveniment care promoveaza ideile valoroase.

Jurnalul National: Vorbesti româneste cu accent moldovenesc, desi stai de 22 de ani în America.
Alexandra Nechita: Si fratele meu, care s-a nascut acolo, în State, si care are aproape 15 ani, vorbeste brici. La noi se mentine obiceiul asta de a vorbi româneste si am de gând sa-i învat si pe copiii mei. Îmi pare rau ca nu stiu sa citesc foarte bine în româneste si scriu mai greu decât citesc, dar ma descurc. Daca parintii mei nu luau decizia asta, se pierdea usor obisnuinta mea de a vorbi româneste. Pentru ca prieteni români nu am acolo. Prietenul meu e rus si toti prietenii lui sunt rusi, ei între ei vorbesc numai ruseste. Comunitatea româneasca nu e la fel de strânsa ca la ei.

- Fratele tau a vazut România? Mai aveti rude aici?
- A fost de câteva ori si abia asteapta sa împlineasca 16 ani, ca sa primeasca drept cadou o vânatoare în România. Bunica din partea mamei traieste cu noi de când aveam eu 4 ani. Doar bunicul traieste la Vaslui, nu mai e casatorit cu bunica, iar parintii din partea tatalui din pacate nu mai sunt.

- Care sunt diferentele între valorile familiei românesti si valorile familiei americane?
- În primul rând, cel mai evident la americani este obiceiul asta: ai împlinit 18 ani, gata, esti adult, te descurci. Dar de fapt la 18 ani nu stii nimic. Nu generalizez, pentru ca eu încerc sa ma înconjor de oameni care au aceleasi valori cu mine, dar stiu multi care zic: esti adult, ti-am platit scoala, acum te duci la universitate, ia-ti un job si plateste-ti singur scoala. La noi, la români, parintii îti sunt aproape chiar daca pleci de-acasa sau îti faci familia ta. La noi, acum, sunt unchii, matusile, verisorii, toti s-au mutat în State si aproape în fiecare week-end avem câte un barbecue acasa, cu toata lumea. Nu exista ideea ca noi suntem cu noi, tu cu ai tai. Niciodata n-a fost asa.

- Am vazut esti foarte legata de mama ta. Vorbesti tot timpul cu ea la telefon.
- De fapt, eu îi zic mama bunicii mele, iar mamei, mami.

- Care a fost cea mai frumoasa experienta a copilariei tale? Din ce stiu, nu ai prea avut copilarie.
- Cred ca cele mai frumoase sunt amintirile alaturi de parintii mei, când am putut sa calatorim împreuna în atâtea locuri. În continuare, la evenimentele mai lungi, internationale, vin si ei cu mine. Iar daca nu merg cu mine mama si tata, vine bunica. Si o plimb peste tot, mergem doua-trei nopti, stam treze amândoua la televizor, bârfim, mergem la restaurante. Astea sunt cele mai frumoase amintiri, când calatoream împreuna cu parintii mei în Japonia, în Europa...

- O sa ai si tu copii la un moment dat. Ai vrea sa aiba o copilarie ca a ta?
- Absolut. 100%. N-as schimba nimic. Din cauza ca am avut parintii pe care i-am avut, grija mea mai mare este ce fel de parinte o sa fiu eu. Sper sa pot sa le permit tot ceea ce mi-au permis parintii mei. Tatal meu era mult mai traditionalist si mai strict, mama ma mai apara. Când mai mergeam la un film cu un baiat, ea zicea ca sunt la niste prieteni acasa. Chestiile astea nu au creat o ura pentru un parinte si o iubire pentru altul, dar m-au ajutat sa înteleg si sa apreciez ambele metode ale alor mei.

- Si totusi, multi cred ca nu ti-ai trait copilaria, pentru ca muncesti de foarte mica.
- Asa au gândit toti despre mine si s-au asteptat sa ma distrug sau sa o iau pe calea gresita. Dar asta nu s-a întâmplat datorita parintilor mei, pentru ca au fost tot timpul prezenti. Tot timpul s-au gândit cum sa ne fie bine mie si fratelui meu, si nu stiu daca vreodata s-au gândit la ei.

- Vorbeste-mi putin despre fratele tau.
- Are un suflet de aur si o minte de zici ca a trait 10 vieti. Este atât de matur, pentru ca e înconjurat numai de mine si de prietenii mei care au de doua ori vârsta lui. Are o sensibilitate aparte, fiind crescut de trei femei, de mama, de bunica si de mine, e întelegator si saritor. Vreau sa zic ca o s-o omor pe aia, care o fi...

- Pe cine? E deja amorezat?
- M-am pregatit deja, sa fie alarmata!

- Esti o sora geloasa!
- Extraordinar de geloasa! Nu sunt geloasa în relatiile mele intime, dar în ce-l priveste pe el, sunt geloasa foc!

-  Cum ar trebui sa fie iubita fratelui tau?
- O fata muncitoare în primul rând, cu respect pentru ea.

-  Ai pictat la un moment dat un tablou, "Summer in Europe", pe care n-ai dorit sa-l vinzi sub nici o forma, desi ti se oferise o suma foarte mare, pentru ca i-a placut foarte mult bunicului tau.
- Un alt motiv a fost ca mi-a placut mie prea mult si când i-am povestit lui despre ce e tabloul mi-a zis ca în nici un caz nu pot sa ma despart de el. A ramas si o sa ramâna în mâinile mele în continuare. Îl am de fapt la depozit, am atâtea lucrari personale pe care le pastrez. Unele din ele sunt în turnee, calatoresc, ca sa zic asa, si pe altele le pastrez de obicei ca sa schimbam tablourile în casa, la câteva luni.

- În momentul asta unde sunt expuse lucrarile tale?
- Am avut o expozitie în Texas, în noiembrie ma duc în Hong Kong si Thailanda, iar de la anul o iau de la capat cu New York, Atlanta, Florida.

- Tu catre ce te îndrepti mai mult de la o vreme, catre sculptura sau pictura?
- În momentul asta fac mai mult sculptura în bronz, în sticla, dar n-as putea sa zic vreodata ca o sa abandonez pictura. Este prima mea pasiune, unde ma simt eu într-adevar cel mai conectata. Dar pentru acum, pentru ideile si proiectele pe care le am, sculptura devine din ce în ce mai importanta.

- Unde te vezi ca artist peste 10 sau 20 de ai? Sau cum te vezi?
- În tot cazul, ma vad continuând sa pictez, sa fac lucrari monumentale. Asta e visul meu, sa umplu orase cu structuri, sa îmbunatatesc o geografie, un loc. Pe lânga asta, ma preocup si cu proiecte în beneficiul comunitatii, pentru educatia în scoli prin arta, pentru ca în California s-au taiat complet fondurile pentru astfel de programe.

- Din cauza crizei?
- Da. Programul asta a fost initiat de fapt acum câtiva ani, chiar înainte de a deveni Schwarzenegger guvernator. În continuare se mentin fonduri pentru sport, si nu pentru muzica si arta. E un pic curios, dar ma rog. Pe lânga asta, o sa încep din nou sa lucrez foarte activ cu The United Nations, organizatie al carei ambasador sunt. Si relatia cu ONU o sa o pastrez pe viata.

- Peste ani te vezi în America undeva pe continent sau în România?
- Ma vad gipsy, peste tot, n-am de gând sa stau locului. În ultimul an, ca pentru toata lumea, lucrurile au încetinit putin, si cum nu mai am scoala, am terminat universitatea, am mai mult timp liber. Si când stateam acasa, pe loc, îmi venea sa-mi smulg parul din cap... În plus de asta, sper sa ramân sanatoasa si alaturi de ai mei.

- Ai fost în Ucraina, cu iubitul tau, Dimitri, anul trecut. Cum a fost?
- M-am simtit ca aici. El e originar din Donetsk, dar am fost si la Kiev. E practic prima oara când se întoarce acasa, dupa ce a venit în America. Avea 10 ani atunci, acum împlineste 26 de ani. A plâns cred trei zile. Mai ales ca el avea amintiri, nu a plecat de acasa pe când era ca mine. Eu nu-mi aminteam nimic.

- E si el artist?
- Are un business, lucreaza cu familia lui.

- Te luminezi la fata când vorbesti despre el.
- Când cineva îti tolereaza ifosele pe care le am...

- Ce ifose ai?
- În primul rând, sunt o persoana destul de dificila. Pe lânga altele, mai e si prima mea iubire, arta mea, si când ma hotarasc sa nu te vad pentru doua-trei zile, sa nu te plângi si sa nu astepti sa te sun sa-ti explic de ce de zece ori! Sau câte o saptamâna-doua sunt plecata, deci nu am o viata stabila. Cam asta e situatia. Am discutat toate astea la început, ca doi oameni maturi, dar nu cred ca multi oameni le-ar accepta. Apreciez foarte mult faptul ca a pastrat o fidelitate pentru mine. Si eu pentru el. Eu sunt foarte traditionalista.

- Pictezi sau sculptezi diferit când esti îndragostita? Sunt altfel lucrarile tale?
- Eu le simt diferit. Nu neaparat ca temele de acum sunt foarte romantice, dar e o anumita alura în lucrare, în felul de a ma exprima... Aveam o prietena, pe când împlineam 18 ani, care era asa cum citesti într-o carte ca e o fata îndragostita. Data peste cap. Îi ziceam "bai, ce s-a întâmplat, ce naiba îti face de esti asa?". Eu nu aveam pe nimeni atât de apropiat ca sa creez o relatie, eu eram îndragostita si sunt de parintii mei, de fratele meu, de bunica mea, si asta a fost suficient. Si ea îmi spunea ca se întâmpla ceva, ca lucrurile se schimba, ca te gândesti cum sa-l îmbunatatesti pe altul, devii mult mai sensibil si întelegator... Dar eu râdeam de toti prietenii care îmi spuneau ca sunt îndragostiti. Si apoi hop ca mi s-a întâmplat si mie. Clar te schimba asta, dar nu pot sa zic ca jumate din mine nu e când nu sunt cu prietenul meu. În primul rând, nu cred ca e normal. Daca nu esti sigura pe tine singura, atunci nu esti capabila sa încerci sa fii parte din viata cuiva. Nu meriti, daca nu esti sigura pe tine. Eu am fost crescuta de mama cu ideea: tu esti si vei fi întotdeauna independenta, nu în sensul ca ai viata ta si el viata lui, dar esti cine esti tu, si nu îti trebuie un barbat sa te defineasca. Eu m-am asteptat sa gasesc pe cineva care amplifica si adauga calitatile mele. Si exact asa s-a întâmplat, sunt foarte norocoasa.

- Când ai constientizat ca esti o fata foarte frumoasa?
- Îmi zice bunica mea de o suta de ori pe zi: "Îti spune cineva cât de frumoasa esti?", a apucat-o acum si cu frate-miu... Da, am realizat când am auzit-o pe mama, cum îi spun eu bunicii, ca-mi spune asta.

- Te-a ajutat frumusetea ta în viata de toate zilele?
- Absolut! La benzinarie, la rând, când n-aveam bani sa-mi cumpar o cafea... Absolut! Deci, da!

- Stai in Beverly Hills. Cum a afectat criza viata de acolo?
- A fost un soc. Când nu vezi si traiesti viata cu nasul pe sus, cu urechile acoperite... Trebuia sa se deschida magazine, sa se deschida Missoni, nu s-a mai deschis nimic. Acum totul se calmeaza, lucrurile încep sa-si revina. Dar e pacat ca atâta lume a fost afectata, si-au pierdut joburile, banii câstigati o viata întreaga. Am auzit niste povesti de parca fusesera desprinse dintr-un film...

- Pe tine ca artist te-a afectat criza?
- Pe mine, personal, deloc. E un lux sa poti sa spui asta. Dar eu am o viata destul de asigurata. Parintii mei au vrut sa creeze stabilitatea asta pentru mine si fratele meu din timp, sa nu ne apuce vreo nebuneala... În sensul ca cine stie ce poate sa ni se întâmple în viata, sa ne apara în viata. Mai ales ca eu, daca faceam banul meu de mica, nu aveam nici o idee, nu-mi dadeam seama de sume, de ce ar însemna sa pierzi sau sa n-ai. Criza nu ne-a afectat pe noi, dar i-a afectat pe cei cu care lucram noi, galeriile.

- Mergi la biserica. Cum e sa fii ortodoxa într-o tara de protestanti?
- Din clasa a VII-a pâna în clasa a XII-a am mers la o scoala luterana si, în principiu, ideile, valorile au fost asemanatoare. Dar au existat niste idei, iar eu nu am crescut în casa cu ele, cum ar fi ideea ca viata de acum nu conteaza, ci conteaza viata din rai. Pai, stai putin, ca pâna ajung eu în rai mai e, asa ca ma intereseaza viata de acum foarte mult. Deci eu, care am o gura mai mare decât pamântul asta, ma ridicam în clasa si ziceam: "Stai putin, de unde stii cum este în Rai, ai fost?" Zilnic când eram la scoala eram confruntata cu conceptele astea si a fost un picut greu pentru mine.

- Tu ai venit de multe ori în România. Ce-ti place sau ce nu-ti place aici?
- Îmi pare rau ca acum e prima oara când vin dupa ce bunicii mei nu mai sunt în viata. Pentru mine e o experienta complet diferita. Am fost foarte speriata acum câteva luni, când am aflat ca trebuie sa vin, ma gândeam "ce caut eu acolo, sunt ca o straina". Înainte veneam ca sa-i vad pe bunicii mei, care erau în Onesti. În rest, îmi place ca ma descurc, si sunt asa de mândra ca înca vorbesc româneste, as putea sa stau aici si n-as avea o problema.

- Ai observat vreo schimbare, vreo evolutie la tara asta?
- N-am putut sa petrec destul timp ca sa trag o concluzie generala, dar mi se pare ca lumea îsi dezvolta o atitudine cu mai multa speranta. Dar este un proces dificil. Lumea ar trebui sa faca un efort sa înteleaga conceptul de a face ceva cu mâinile tale.

- Daca ai putea, ce ti-ai dori sa schimbi la România? În ce priveste America, am înteles ca ai vrea ca parintii sa nu-si mai trimita copiii de-acasa la 18 ani.
- Daca le inspiri ideea asta de mici, normal ca abia asteapta sa plece de acasa. Prietenii mei se întrebau: "Tu ce cauti acasa la 25 de ani?" Stai putin, ce e asa de deosebit? Am avut o relatie atât de apropiata, de sincera si deschisa cu parintii mei, ca nu am avut vreun motiv sa simt ca n-aveam viata mea intima, ca trebuia sa ma feresc de ei. Nu am avut problemele astea. Daca spuneam clar vin la 1 diminineata, spuneau "ok, am înteles, dar daca vii la 2, te manânc! Vorbim de la început, îmi comunici si îmi explici, deci totul trebuie sa fie foarte clar". Nu m-am gândit niciodata "abia astept sa plec de acasa, m-am saturat".

Din contra, acum o sa se sature ei de mine. Normal ca nu ma astept acum ca fiecare copil sa stea acasa pâna la 25 de ani, omul are viata lui, dar sa îti fie sila sa stai acasa mi se pare absurd. Si mi-ar mai placea ca americanii sa munceasca mai putin. N-ar fi rau sa se distreze mai mult. Americanii sunt supermuncitori si li se duce viata printre degete. Si-au pierdut-o si nu au amintiri frumoase. Lucreaza pâna la 70 de ani si apoi se trezesc ca nu mai sunt. Iar în ce priveste România, trebuie ca oamenii sa priveasca totul cu o atitudine mai optimista. Ce a fost, a fost, n-o sa uiti niciodata, e adevarat, dar încet-încet trebuie sa te rupi putin, totusi, de trecut. Hotarârea asta a luat-o tatal meu acum 20 si ceva de ani. Trebuie sa îti doresti sa faci schimbarea.

- Cum vezi evolutia ta ca artist, în timp?
- O vad în schimbare nonstop. Pâna acum a fost o perioada destul de interesanta pentru mine, un succes care nu s-a vazut la nimeni altcineva, a fost o situatie extraordinara pe care am avut-o si sunt foarte mândra de ceea ce am facut pâna acum. Ma astept sa ma schimb în continuare, mai ales acum, dupa scoala, si mai ales ca am dezvoltat ideile mele despre lumea asta, despre oameni, despre viata personala.

- Ai si alte preocupari?
- Scriu foarte mult despre lucrarile pe care le fac, despre povestea lor, estetica lor, cum le-am facut. Am doua perspective, una mai formala, în care explic foarte clar procesul tehnic, si o versiune mai metaforica în care implic sentimentele si emotiile pe care le-am avut când am facut lucrarea. Daca ce a inspirat tabloul are o poveste specifica, scriu despre asta. Apoi scriu si pentru mine amintiri. Când calatoresc scriu foarte mult daca vad ceva care-mi place.

- Ce mâncare îti place de aici, ce mâncare îti place de acolo?
- As mânca niste mititei cu mustar si pâine! Ciorba de perisoare este preferata mea, urasc racitura, când apuc si o miros în casa, plec. Si când plec, ma duc de obicei sa mânânc mâncare mexicana. Si daca as putea sa manânc paste, as mânca toata ziua.

- Esti foarte pasionata de shopping...
- Pai, fata mamei! Am multi designeri preferati, Givenchy, Balenciaga. Îmi plac hainele. Îmi place sa ma simt bine si asta include si hainele frumoase, si mâncarea buna, compania buna, vinul bun.

- Vinul rosu sau alb?
- Alb. Înca n-am dat de gust de rosu, nu pot sa-l apreciez, ma adoarme. La noi acasa tata are o pivnita si acolo face vinul lui rosu si alb. E foarte bun. Îi place sa aiba gustul ala de butoi. Strugurii îi ia de la o ferma din California.

- Calatoresti foarte mult. Zi-mi o tara care-ti vine în minte si care ti-a placut foarte mult.
-  Australia, I love Sydney!

- La ce lucrezi acum?
- Lucrez la diverse proiecte, ma pregatesc pentru niste expozitii la anul, niste noi idei, care includ si fotografie, si colaj, si acrilic, si ulei. Chiar înainte de a pleca spre România am început sa fac niste probe. Lucrez acum la sculpturile din sticla care reprezinta o foarte mare parte din editia de lucrari pe care le creez, niste monumente de 10 feet (n.n. - 3 metri). Dar acum baietii cu care lucrez în China sunt în vacanta. În China lucrez cu o echipa destul de mare, pentru ca acolo mi se produc lucrarile foarte mari. Astea micute, pentru colectii private si pentru acasa, sunt facute la New York.

- Lucrarile foarte mari catre cine sunt destinate?
- Eu le fac pentru mine, asta e luxul pe care mi-l permit. Multe din ele ajung si în colectii private, lumea îsi comanda pentru acasa, pentru gradina. Mai ales bronzul tine la vremea de afara. Pentru lucrarile mai mari de trei metri, planul ar fi sa devina parte din geografia unui oras, si cel mai mult mi-as dori sa aduc ceva aici.

- Nu exista nici o lucrare de-a ta în România?
- Nu, doar niste tablouri pe care le-am oferit Fundatiei Nadia. (sursa:Jurnalul National)

„Micuta Picasso”: „Uneori, sumele care mi se ofera sunt absurde”

16.10.2009

Alexandra Nechita, ale carei tablouri se afla în colectiile private ale unor celebritati ca Oprah Winfrey sau Calvin Klein, a primit si 400.000 de dolari pentru o lucrare. Alexandra Nechita e mixul rar de frumusete si talent care pare aproape neverosimil. Picasso, cel de la care a împrumutat involuntar un supranume, în copilarie, („ar trebui sa se piarda!”, spune ea într-o combinatie dulce de moldoveneasca si engleza), probabil ar fi adorat-o.

La 24 de ani, e subiectul a opt carti si autoarea uneia autobiografice, „Hands and Dove”, ambasador al pacii pentru ONU si, speculeaza presa americana, milionara în dolari.

Cât a fost copilul minune al picturii, criticii au rasfatat-o fara rezerve. În Los Angeles si nu numai, a avea un tablou de Nechita devenise un „must-have”, prin urmare, Oprah Winfrey, Larry King, Whoopi Goldberg, Phil Collins, Calvin Klein sau Lionel Ritchie au cel putin unul în colectiile lor private. Când a crescut, au crescut si pretentiile criticilor.

Arta creata în cantitati considerabile, de la o vârsta foarte frageda, aparitiile în talk-show-uri, pe afisele galei Grammy, în lumea mondena i-au erodat creativitatea, reclamau dezamagiti unii critici de peste Ocean. Acum, proaspata absolventa a Facultatii de Arte la Universitatea din Los Angeles (UCLA), Alexandra s-a apucat de experimente. „Am ajuns la un stadiu de confort si lux în care pot sa creez doar ce vreau”, spune pictorita într-un interviu acordat EVZ.

Astazi, la Centrul National al Dansului, în cadrul conferintelor TEDxBucharest, artista va vorbi despre drumul sau de la „micuta Picasso” la Alexandra Nechita.

EVZ: Ti se mai potriveste titulatura de „micuta Picasso”?
Alexandra Nechita: Micuta nu mai sunt, deci adjectivul asta ar trebui scos complet. În nici un caz nu arat ca el, asa ca eu zic sa se piarda.

- Dar te mai inspira Picasso?
- Eu lucrez foarte mult în sculptura acum. În bronz, aluminiu pictat, sticla, tablourile pe care le pictez sunt mult mai diferite... Am ajuns la un stadiu în care, daca nu pictam pâna acum cât am pictat, nu-mi cream nivelul asta de confort si lux în care pot într-adevar sa creez ce vreau. Asta este adevarul. Mi-am creat o situatie destul de extraordinara si de aceea pot sa fac statui de bronz de 5 metri si sa platesc eu costurile sau sa fac sute de tablouri pe care niciodata n-o sa le vând. De aceea nu-mi pare rau pentru nimic din trecut, ba chiar sunt superb de mândra. În continuare, astept sa vad ce mai iese din mâinile astea si din mintea asta.

- Acum creezi de placere, înainte aveai însa multe contracte, obligatii. Cum ai împacat scoala si liceul cu expozitiile, lansarile, aparitiile în presa?
- Destul de greu, din cauza asta am transformat patru ani în cinci ani. Calatoream destul de des, aveam serii de lucrari pe care trebuia sa le termin pe contract, expozitii. Au fost 4-5 ani destul de dificili, eram atât de ocupata cu evenimente si contracte, încât nu aveam timp sa mai fac lucrari pur si simplu din placerea de a le face. Acum recuperez si stau, pictez, sculptez, scriu ce vreau, doar pentru ca asa am chef. Fara restrictii, termene limita, fara griji daca se încadreaza sau nu în tema aia.

- Care e cea mai mare suma primita pentru un tablou?
- Uneori, ofertele sunt destul de absurde. Cea mai scumpa, în jur de 400.000 de dolari.

- Participi de-acum la negocieri?
- Nu, niciodata. De asta se ocupa cei în costume. Eu nu port cravata (râde). Depinde de artist, dar pe mine personal nu ma intereseaza deloc. Ma încânta sa aud ca au succes tablourile, dar am încredere eterna în parintii mei si ei stiu cu cine sa „dealuiasca”.

- Ai vreun tablou la care nu ai renunta niciodata?
- Am de fapt multe pe care le tin în colectia mea privata. Devin însa o problema, pentru ca nu mai am unde sa le pun. Le tin, le tot tin ca-mi sunt dragi si le rotesc prin toata casa, dar nu prea mai au loc. La câteva luni, tot chemam niste baieti si schimbam sculpturile, schimbam picturile, ca macar noi sa ne bucuram de ele. Le iubesc pentru ca au o estetica pe care nu am mai obtinut-o pâna atunci, le iubesc pentru un mov care mi-a reusit, pentru ca-mi amintesc de ceva anume... Depinde, astea sunt hotarâri luate impulsiv, când sunt în atelier si zic: „Pe asta vreau s-o tin si gata”.

 - Citisem despre o pictura pentru care ti s-au oferit 350.000 de dolari si ai refuzat...
- Da, „Vara în Europa”, dupa ce am fost la bunicii mei la Vaslui. Mi s-a oferit foarte mult, dar înca o am, pentru ca banii n-au fost niciodata o motivatie pentru ce am facut. Am sentimentul ca de aceea am si mentinut o relatie atât de buna cu colectionarii mei. Pur si simplu este o pasiune pentru care nu exista cuvinte, în româna sau în engleza, pe care s-o exprime. Sa exprime nevoia pe care o simt sa pictez si atât.

- Ai colectionari fideli?
- Colectionarii mei au de obicei mai mult de 2-3 lucrari. Daca au un tablou, de obicei, au si o sculptura, o schita. Sunt destul de prezenti, stiu ce se întâmpla în atelierul meu.

- Oprah are lucrari de ale tale. Ce alte celebritati ti-au cumparat tablourile?
- Andre Agassi, Charlize Theron, Larry King, Calvin Klein, baschetbalisti, fotbalisti, o lista întreaga, nici nu-i mai stiu.

- Ai avut o aparitie într-un serial TV. Alte oferte de la Hollywood?
- Da, un show TV. Eram mai mica... Am si acum diverse oferte, dar niciodata n-am fost înclinata spre actorie. Doar de fun, în rest nu cred. Ma fac ca nu le aud.

- Care e relatia ta cu criticii acum? Multi declarau recent ca te repeti în lucrari si ca viata mondena ti-a eclipsat-o putin pe cea artistica...
- Cred ca fiecare om are dreptul sa aiba opinia lui. Si mai cred ca am doar 24 de ani si tot timpul din lume sa experimentez! Ramân datoare mie însami, nimanui altcuiva. Daca totusi exista lucrari în care m-am repetat, o perioada de timp, asta e, o iau ca pe un exercitiu prin care ma îmbunatatesc. Mai am o gramada de timp sa învat despre mine, ca asta e ideea. Lucrarile mele sunt o extensie a ceea ce sunt eu, deci am mult de explorat. O sa fie serii de lucrari pe care lumea le va asocia imediat cu numele meu – cred ca e o speranta normala pentru oricine, vrei sa fii recunoscut pentru ce faci -  dar eu vreau sa fiu mai recunoscuta în continuare pentru ca experimentez. Asta e agenda mea pe viata.

- Ai terminat anul trecut facultatea de arte la UCLA. Cât de tare ti-a schimbat viziunea despre arta ta?
- Cred ca o scoala e o experienta „priceless” pentru oricine. M-a ajutat sa-mi deschid mintea putin la alte interese, alte concepte. Din punct de vedere artistic si critic, m-a învatat extraordinar de mult sa articulez pe un alt ton ideile despre lucrarile mele. Pe cât sunt de bucuroasa ca am terminat, pe atât sunt de nostalgica. Stau aproape de UCLA si câteodata trec pe acolo si îmi amintesc cum a fost la scoala, parca am 50 de ani! E drept, n-am trait în campus, weekend-urile le petreceam în alta parte, la expozitii, dar cât am stat acolo, a fost minunat. Pe lânga faptul ca m-a ajutat sa ma dezvolt intelectual, m-a ajutat sa învat multe despre mine. Mai ales când împarti spatiul si materialele cu alti artisti, asta a fost partea favorita.

- Unii critici americani scriau ca asta îti lipsea tie ca sa evoluezi de la „micuta Picasso” la Alexandra Nechita, un mediu de artisti.
- E o atmosfera foarte competitiva, cine spune ca suntem toti prieteni e un mincinos si jumate. Mai prinzi câte unul ca se uita la tine, mai tragi si tu un ochi la altul, cam ca în orice domeniu. Si nimanui nu-i este rusine sa-ti spuna ca ce ai facut e „a piece of crap”, ca ideea e o prostie, compozitia este oribila. Felul asta asa de crud si de dur de a spune lucrurile a fost foarte bun pentru mine. Înainte de asta, relatia mea cu criticii era extrem de formala, vedeam ce scriu în ziare sau ce spun la TV.

- Faptul ca aveai deja un renume te-a ajutat în vreun fel sau dimpotriva la UCLA?
- E foarte greu sa ai o experienta „cinstita” la scoala, pentru ca lumea e invidioasa. E deja destul de greu sa faci tot ce ai de facut pentru scoala, dar si ceva pe deasupra, „the cherry on top”... Eu când eram la UCLA am mentinut un „very low profile”. Nu am avut expozitii în Los Angeles deloc, anumite lucruri le-am luat de la capat. N-am refuzat sa iau ore de desen, desi ma descurcam mai bine decât toti cei din clasa, sau sa amestec culori, când eu amestecam culori de la 3 ani. Cu atitudinea asta, am vrut sa am o experienta adevarata, si sa nu-mi para rau ca am fost deschisa. Majoritatea colegilor mei care au terminat facultatea sunt profesori de arta la gradinita, fac web design, e foarte greu sa aiba o cariera. E un mediu care a ramas undeva jos si restul lumii e acolo sus. Înteleg ironia când cineva îmi reproseaza ca spun toate astea în timp ce lucrarile mele se vând la nu stiu ce pret, dar am avut si noroc. Parintii mei nu s-au trezit când aveam eu 8 ani si au zis:„Uite la ea! Hai s-o facem artista”. E si multa munca
în spate.

- Multi dintre „copiii-minune” din arta sau din alte domenii marturisesc la maturitate ca au pierdut din copilaria lor lucrând. Tu resimti asta?
- Eu m-as contrazice cu ideea asta. De multe ori, din pacate, nu este o hotarâre pe care o iei tu însuti, e una influentata de circumstante, de parinti care-si doresc ca cei mici sa reuseasca, sa aiba succes. Facând asta, îi privezi pe copiii tai de o copilarie fericita. Daca aveam alti parinti, cred ca faceam si eu medicina, ceva „safe”, pentru ca nici un parinte nu viseaza sa devina artist copilul lui, asta e adevarul. Din punctul asta de vedere, eu am avut un noroc extraordinar, pentru ca ai mei m-au sprijinit. La 3-4 ani, nu se gândeau ce-o sa faca eu la 30 de ani. Ci au vazut ca-mi place sa desenez, ca stau preocupata acolo, ca ma ajuta sa-mi comunic emotiile, de ce nu? Si uite cum a evoluat. Asta e vietisoara mea.

- Ti-ai imaginat vreodata cum ar fi fost viata ta daca ai fi ramas aici?
- Adevarul este ca totul s-a întâmplat cu un motiv. Nu stiu daca aveam cum sa-mi cultiv pasiunea aici, sa lucrez cu atâta convingere si sa am receptarea aceea. Poate de aici înainte da, s-ar fi putut, dar atunci, înainte de Revolutie si imediat dupa, nu cred. Bunicii mei din partea tatalui meu nu mai sunt, mai traiesc însa bunicii din partea mamei, la Vaslui. Indiferent de legatura de sânge, va exista întotdeauna si una afectiva cu tara asta. Am plecat la 1 an jumate în State si vorbesc eu un pic stricat româneste, dar cred ca ma descurc destul de bine! Acasa se vorbeste numai româneste, se mentine identitatea noastra, desi viata noastra a evoluat putin altfel.

Fratele meu, de pilda, s-a nascut acolo si stie mai bine româneste decât engleza. Parintii nu ne-au pus nici o clipa în pozitia de a alege si poate când eram mai mica nu-mi convenea, dar acum n-as schimba un lucru din ce a fost, sunt extraordinar de mândra de istoria familiei mele. Totul s-a întâmplat datorita unei munci si unei determinari extraordinare din partea parintilor mei. La opt ani, înainte de a se naste fratele meu, situatia noastra financiara era destul de dezastruoasa si am fost pusi în situatia sa venim înapoi sau... sa venim înapoi. Si uite ca a fost sa ramânem acolo.

(sursa: Evenimentul Zilei)